blogu' vieţii mele

aş avea atâtea de zis, ar fi atâtea explicaţii...

dar gândul că suntem aşa de mulţi, că vorbim, respirăm şi plângem (sau îi facem pe alţii să plângă)
în acelaşi timp,

mă înfioară.

îmi vine să mă cuibăresc cumva sub lume, sub pământ, sub tot...
de 10000 de ori mai "sub cer" decât restul lumii.

dacă tot am parte doar de tăceri, să fie şi linişte!

mi-e aşa de frică de singurătate, de mine, de singurătăţile celorlalţi...

şi totuşi...
cum dracu' să fim atât de mulţi şi fiecare să aibă un set unic de amprente "cadou"?!
nu e minunat?

cum dracu' să fim atât de mulţi şi fiecare dintre noi să fie singur?
o fi minunat?